Evul Mediu a intrat în mentalul colectiv ca o perioadă barbară, necivilizată în care majoritatea oamenilor trăiau în mizerie, iar nobilii se purtau ca fiarele cu supușii lor. Deși imaginea este grav denaturată, unul dintre motivele care-i explică persistența este inventivitatea investită în descoperirea și utilizarea metodelor de tortură.
Tortura nu a fost inventată în Evul Mediu, iar utilizarea ei continuă până astăzi, chiar dacă omul modern își privește cu nedisimulat dispreț strămoșii medievali.

Tortura care apare și în Pulp Fiction

În celebrul film ”Pulp Fiction” (1994), regizat de Quentin Tarantino, un personaj îl amenință pe un altul cu expresia ”I’m gonna get medieval on your ass”, care într-o traducere aproximativă înseamnă ”voi deveni medieval cu fundul tău”, și amintește că asta implică o pereche de clești și o flacără oxihidrică.


Expresia nu a fost inventată de Tarantino, primele consemnări ale utilizării ei, cu referire la un tratament care presupune suferințe fizice atroce, datând din anii 70.
În Evul Mediu, tortura nu s-a manifestat ca o dezlănțuire animalică de violență. Utilizarea ei era codificată detaliat de către juriști, iar circumstanțele în care cineva era ”torturabil” erau stabilite cu rigoare.
Strict juridic, erau trei tipuri de tortură, iar cei mai ghinioniști puteau să treacă prin toate. Primul era ”interogatoriul preparatoriu” în care călăul încerca să determine victima să-și mărturisească faptele astfel încât condamnarea la moarte să fie certă. Confesiunea nu însemna finalul torturii fiind urmată de ”interogatoriul definitiv” în care ți se cerea să spui numele complicilor. În al treilea rând, survenea execuția care, deseori, echivala cu o procedură complexă de chinuire a condamnatului.


Ordalia, ”loteria” la care pierzi chiar și când câștigi

Ordalia era un mijloc de probare a nevinovăției celor suspectați de o anumită faptă. Era folosită încă de vechile popoare germanice, dar în Evul Mediu s-a diversificat ca mijloc de probă. Astfel, suspectul trebuie să țină în mână un fier încins sau să-și scufunde mâna în apă opărită.
Judecătorul îi punea o mănușă peste mâna rănită, pe care aplica un fel de sigiliu, iar după o anumită perioadă, mănușa era scoasă. Dacă rana dădea semne de cicatrizare, era semn al inocenței. Dacă supura, nefericitul era ”dovedit” drept culpeș. De aici vine expresia, ”a băga mâna în foc” care, în română, a intrat pe filieră franceză.
Și mai sinistră era varianta apei reci, aplicată suspectelor de vrăjitorie. Acestea erau aruncate în apă rece sfințită în prealabil (de multe ori, un râu). Dacă nu mai ieșeau la suprafață, erau nevinovate, deși moarte. Dacă pluteau, erau scoase din apa rece pentru ca apoi să fie trimise să se ”încălzească” pe rugul la care erau condamnate pentru pact cu Necuratul.

Vrăjitoare aruncată în apă în proba ordaliei


De unde a învățat CIA waterbordingul

Folosirea apei în tortură nu a fost inventată de agenții CIA la Guantanamo sau în locurile de detenție împânzite prin lume. Spre deosebire de americani, care utilizează o batistă udă pusă pe fața celui interogat pentru a produce senzația de sufocare, călăii medievali aveau proceduri mult mai sofisticate. Foloseau un fel de macara prin care deținutul era băgat în apă cu capul în jos și apoi ridicat, având grijă astfel ca apa să nu ajungă în plămâni. În schimb, puneau un căluș în gura victimei pentru ca acesta să nu poată respira adânc înainte de a fi băgat în apă.
O altă metodă consta în introducerea unei pâlnii pe gâtul victimei prin care era turnată suficient de multă apă încât stomacul și intestinele să se umfle și să apese asupra cutiei toracice inducând senzația de sufocare. Dibăcia călăului era ca nu cumva decesul să survină înainte ca victima să facă mărturisiri complete.

Apă turnată pe gâtlejul victimei/ Ilustrație din lucrarea ”Praxis Rerum Criminalium”

Până la CIA, tortura prin intermediul apei a mai fost utilizată de către Gestapo, de către francezi în timpul războiului de independență din Algeria și de către vietnamezi împotriva prizonierilor americani.


”Îmblânzirea scorpiei”

Pe lângă acuzațiile grave, precum vrăjitoria sau erezia, oamenii din Evul Mediu erau nevoiți să trateze și chestiuni mai triviale, precum femeile certărețe.
Pentru acestea a fost inventată ”scripca scorpiei”. Astfel, femeile cu gura mare erau puse în obezi astfel încât mâinile să le fie prinse între două bucăți de lemn în fața capului, prins și el tot în obezi. Poziția devenea în timp foarte dureroasă.

”Scripca scorpiei”, expusă la Oberhausmuseum din Passau

În cazurile când două persoane depășeau limita într-o ceartă era folosită ”scripca dublă”, prin care erau prinși unul în fața altuia și rămâneau în acea poziție până când își reglau diferendul.

Scripca dubla/ Muzeul torturii din Freiburg im Breisgau


Două tipuri de ardere pe rug

Arderea pe rug era socotită drept finalul unei proceduri judiciare, însă rugul era construit în funcție de comportamentul celui condamnat la moarte. Recunoașterea vinei și penitența publică nu te scăpa de rug, dar acesta era făcut cu lemne ude, așezate fără spații pentru circulația aerului astfel încât să iasă un fum gros care asfixia victima înainte ca flăcările să-i cuprindă trupul. Pentru cei care își clamau inocența până la final, lemnele erau uscate și puse astfel încât aerul să pătrundă printre ele ca să stimuleze arderea. De data asta, victima murea arsă de vie.

Execuția Ioanei d’Arc/ pictură de Hermann Stilke (1843)

Deosebit de crudă a fost execuția lui Dózsa György, conducătorul secui al unei răscoale în Regatul Ungariei (1514), cunoscut în România cu numele de Gheorghe Doja. După ce revolta a fost suprimată, nobilul, care era suspectat că vrea să uzurpe coroana Sfântului Ștefan, a fost executat fiind pus pe un tron de fier încins, iar pe cap i s-a pus o coroană, de asemenea incandescentă.

Execuţia lui Gheorghe Doja


Tehnici de smulgere a membrelor: estrapada și tragerea pe roată

Estrapada a fost o invenție a Inchiziției din Spania, preluată rapid și de către sistemul judiciar din Franța, unde a fost abolită abia în 1776. Victima era legată cu mâinile la spate de o frânghie trecută printr-un scripete. După ce era ridicată în aer, i se dădea brusc drumul, dar căderea era oprită cu puțin înainte ca nefericitul să atingă pământul cu picioarele. Șocul provoca dizlocarea mâinilor din umeri, însoțită de o durere atroce. Uneori, erau atârnate și greutăți de picioare pentru ca șocul opririi bruște să fie și mai mare.

Estrapada/ stampă de Jacques Callot

Tragerea pe roată era utilizată atât ca mijloc de anchetă judiciară, cât și ca procedeu de execuție. Consta într-o scară sau masă pe care era întinsă victima. În Franța i se spunea șevalet. Mâinile și picioarele îi erau legate cu frânghii fixate la celălalt capăt de roți (mai exact, niște cilindri) care era răsucite astfel încât provocau dizlocarea membrelor. În cazurile extreme, victimele ”câștigau” în înălțime până la 15 centimetri, asta în cazul în care un călău nepriceput nu le smulgea cu totul. Uneori, pe masă erau puse lame ascuțite pentru amplificarea suferințelor.

”Șevalet” în Turnul Londrei


”N-ai dreptul să nu spui nimic”

În filmele polițiste deseori auzim când i se spune unei persoane arestate de către polițiști că ”you have the right to remain silent” (”ai dreptul să nu spui nimic”). În practica judiciară, acest drept este o achiziție recentă. În Evul Mediu, o persoană nu putea fi judecată dacă nu-și clama fie nevinovăția, fie vinovăția. Pentru o justiție cât de cât funcțională, s-a decis ca cei care rămâneau muți la interogatorii să fie făcuți mai cooperanți prin ceea ce francezii numeau ”peine forte et dure” (”pedeapsa grea și dură”). Astfel, suspectul era întins pe pământ și gradual i se puneau greutăți pe corp până când devenea mai locvace și spunea dacă se simte vinovat sau nu.

Ilustrație din Malefactor’s Register

În epoca reginei Elizabeth I, Margaret Clitherow și-a dat duhul având greutăți puse pe trupul ei care totalizau 356 de kilograme. Era suspectată că ar fi ascuns în locuința sa preoți catolici. Refuzul ei de a pleda într-un fel sau altul era legat de faptul că dacă ar fi pledat, iar apoi ar fi fost condamnată, averea ei ar fi fost confiscată de către Coroană, iar copiii ei ar fi devenit martori la proces, existând posibilitatea ca aceștia să fie torturați pentru a mărturisi. Clitherow este celebrată astăzi ca martir al Bisericii romano-catolice.


Supliciul cumplit al trădătorilor și regicizilor

În mod previzibil, trădarea și uciderea sau tentativa de asasinat asupra monarhilor era pedepsită cu moartea, însă execuția putea dura ore întregi, condamnatul fiind chinuit în feluri greu de suportat.
Două asemenea execuții au rămas consemnate în istorie. În 1326, Hugh Despenser cel Tânăr a fost executat pentru înaltă trădare. Acesta fusese favoritul și amantul regelui Angliei Edward II (1307-1327). Nevasta regelui, Isabelle de Valois, s-a pus în fruntea unei conjurații care a dus la întemnițarea regelui și execuția sângeroasă a lui Despenser, după ritualul rezervat cazurilor de înaltă trădare.
A fost târât gol pe străzile Londrei și apoi spânzurat, dar a fost coborât din ștreang înainte să-și dea duhul. Organele sexuale i-au fost tăiate și arse pe loc, iar măruntaiele i-au fost scoase când încă mai trăia. La final, membrele i-au fost smulse din încheieturi, iar trupul i-a fost descăpățânat.

Supliciul lui Hugh Despenser/ Imagine dintr-un manuscris al Cronicii lui Jean Froissart

Nici regele nu a avut o soartă mai bună. Pentru a asigura succesiunea la tron a fiului ei, Edward III, despre care mulți contemporani susțineau că era zămislit prin adulter, Isabella a dispus asasinarea regelui întemnițat. Conform unui zvon care circula în epocă, pentru a nu fi vizibile semnele asasinatului, lui Edward II i s-a introdus în anus un fier înroșit.


Calvarul lui Damiens

O altă execuție terifiantă a fost cea a lui Robert-François Damiens care în 1757 a încercat să-l asasineze pe regele Franței Louis XV. Supliciul este relativ cunoscut publicului fiind descris în detaliu în celebra lucrare a lui Michel Foucault, ”Surveiller et punir”.
Pentru execuția lui Damiens, au fost aduși 16 călăi din întreaga Franță, mulți dintre ei fără să mai fi avut experiența smulgerii membrelor, fapt ce va prelungi agonia nefericitului. Pentru dezmembrarea efectivă, au fost aduși patru cai costelivi pe care s-au aburcat niște călăreți beți. Dar înainte de smulgerea membrelor, lui Damiens i s-a ars cu sulf mâna cu care a încercat să ia viața monarhului.

Damiens în fața judecătorilor/ Gravură de epocă

Dezmembrarea a mers prost, condamnatul fiind chinuit timp de mai bine de două ore, deoarece călăii nu au fost în stare să dizloce mâinile și picioarele din încheieturi astfel încât caii să le smulgă mai ușor. La căderea nopții, judecătorii au permis tăierea tendoanelor pentru a grăbi sfârtecarea.
Bietul Damiens, care a avut ghinionul unei constituții fizice foarte robuste, a murit doar după ce i-a fost smuls și ultimul membru, mâna dreaptă. Calvarul său a provocat atâta interes încât balcoanele clădirilor din Place de Greve, locul execuției, au fost închiriate pe sume frumușele. Unele balcoane erau atât de pline, încât o persoană a murit după ce a căzut de la etaj peste alți doi oameni care au murit și ei.